materiale realizate de Florinel Caraivan în Făurei, Muntenia.

Ionel Caraivan este bunicul și profesorul meu. Cântă la acordeon de la vârsta de 8 ani, este considerat un fenomen, apreciat de cunoscători ca fiind unul din cei mai buni acordeoniști nevăzători din Europa, abordând diverse genuri muzicale (lăutărească, clasică, folclor). Se bucură de un succes deosebit, datorat atât repertoriului muzical bogat și variat pe care și l-a ales, precum și măiestriei rar întâlnite; aceste două valențe au fost dublate de o virtuozitate ieșită din comun.

Este un om foarte grijuliu cu noi, cei din familie. Se implică foarte mult în ceea ce face, este foarte serios și punctual. Cuvântul dat față de cineva, pentru el înseamnă un acord scris.

Din punct de vedere profesional își respectă foarte mult publicul. Consideră că un muzicant trebuie să știe să își vândă produsul. Fascinant este faptul că el întotdeauna simte publicul mai mult decât un artist care vede. Este un model pentru mine, încerc să îi calc pe urme.

Nu este usor să fii nepotul lui Ionel Caraivan în societate, lumea are pretenții muzicale foarte mari de la mine, ceea ce mă responsabilizează și mă determină să studiez și mai mult. Relația mea cu bunicul este una bazată pe o dragoste comună, cea pentru MUZICĂ. Vorbim foarte mult despre muzică, cântăm împreună, ascultăm muzică. Muzica este totul în familia noastră.

Film realizat de Florinel Caraivan în iulie 2020.

Unul din lucrurile recent descoperite de mine despre bunicul meu este o poezie plină de emoție pe care am găsit-o în biblioteca familiei, o poezie scrisă de marele poet Adrian Păunescu, dedicată bunicului meu în 1996. Vă ofer în dar această frumoasă poezie:

ACORDEONISTUL ORB

Prin lume numai surdomuți,

cu nebunie și cu ciumă,

pe acordeonistul orb,

acordeonul îl îndrumă.

În ochii lui se nasc lumini

și e o muzică stelară,

el n-are cum citi nimic,

el stie tot pe dinafară.

În fiecare simț al lui

e si vederea-n veci pierdută

și portativul muzical

la intersecții îl ajută.

Trăiește-n clape ca-n lumini,

la miez de haruri și dezastre,

în acordeonistul orb

stă însuși soarta lumii noastre.

El cântă-aici sub Dumnezeu

ca într-o gară de câmpie

și plânge în acordeon

toată privirea lui pustie.

Ascunde blând sub ochelari

întreaga lui tristețe oarbă,

dar sub puterea firii lui

râsare-n miezul toamnei iarbă.

Cu acordeonistul orb

se mai trăiește, se mai moare,

și-n muzica din mâna lui

se scoală lumea în picioare.

E-o gară către nicăieri

ce gara ar fi nici nu zici

și acordeonistul orb

își are ochii-n triste muzici.

ADRIAN PĂUNESCU

FĂUREI, 21-22 AUGUST 1996

Fotografie cu Ionel Caraivan din arhiva personală.
Anul 1990, la un concert pe litoral.
Cu o putere și un talent de neegalat, Vasile Soporan a trăit, cântat și dansat o viață întreagă în Frata.
"Eu dansez de aproximativ 3 ani, dar pot spune că știu să joc dintotdeauna. În familia mea jocul curge prin vene."
"Poate dacă aș fi locuit altundeva nu aș fi învățat să cânt la fluier, n-aș fi avut acest interes sporit pentru tradiție si pentru muzica tradițională, pentru că îmi închipui că o parte din chestia asta a fost că eu în sine n-am avut parte de ea când eram mic."

No responses yet

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© 2020 copyright crescutpemuzica