Bună! Mă numesc Ștefan Milutinovici, am 19 ani, sunt din București, regiunea Sud Muntenia și studiez muzica de vreo 12 ani. Am început cântând la pian, apoi de vreo 6 ani am început să cânt la instrumente populare de suflat, fluier, caval, cimpoi și ocarină. Am cântat pe la mai multe festivaluri, inclusiv două în străinătate, în Irlanda. Și acum cânt în mai multe formații de folclor și mai țin și cursuri de instrumente populare de suflat, în București.

Găsiți videoclipuri cu mine cântând pe canalul meu de Youtube, aici.

Interviu cu Ștefan realizat colectiv de către participanții la atelierul de jurnalism condus de Delia Marinescu:

La ce instrumente cânți?

În principal la instrumente populare de suflat: la fluier, la caval, la cimpoi, la ocarină și acum încep să învăț și la nai, momentan cu foarte puțin succes, dar în viitor poate cu mai mult.

Care este instrumentul tău preferat?

Dintre toate acestea cred că fluierul este instrumentul meu preferat, pentru că este cel mai versatil dintre toate, se poate cânta orice: și muzică clasică, și muzică populară, și muzică populară din mai multe țări. Și e un instrument care este foarte frumos, iar mie mi se pare că este un instrument foarte personal și foarte sincer, spre deosebire de altele. Efectiv îți folosești propria ta suflare ca să dai viață unei bucăți de lemn care să cânte, iar mie asta mi se pare foarte frumos.  

Ce înseamnă să fii sincer? 

E foarte greu să trișez. De asta e un instrument pe care unii îl consideră greu, pentru că unele instrumente au tot felul de efecte, tot soiul de chestii care ascund sunetul, fluierul e doar o bucată de lemn pe care tu cu tine însuți trebuie s-o faci să sune bine.

La ce vârstă te-ai apucat de cântat?

Eu cânt de la 5 ani la pian și am mai cântat și cu vocea, am fost prin diverse coruri. La fluier cred că de prin clasa a VI-a, adică de când aveam vreo 12 ani, dar mai slăbuț așa… Mai serios m-am apucat pe la 14 ani.

De ce ți s-a părut important să înveți să cânți la instrumentul ăsta?

Acum că stau să mă gandesc retrospectiv, n-am nicio idee. Îmi plăcea cum sună, mi-a plăcut tot timpul cum sună…

Mie îmi place și istoria, fluierul este cel mai vechi instrument care s-a descoperit vreodată, S-a descoperit în peșterile de la Hohle Fels din Germania și este un instrument  care are 35.000 de mii de ani, este cel mai vechi instrument al oamenilor. Și are cumva caracteristica asta culturală foarte puternică, adică este un instrument aproape mitologic, a depășit  așa cumva noțiunea de instrument tradițional. Fluierul este foarte bine înglobat în cultura română, toată lumea știe ce e, știe că ciobanii cântă la fluier. Aspectul ăsta mi s-a părut cel mai frumos, plus sunetul, plus faptul că pot sa îl iau cu mine și să cânt oriunde. 

Ziceai că îți plăcea cum sună, unde auzisei fluierul înainte? 

Foarte puțin l-am auzit live din păcate pentru că în afară de bunica, foarte puțină lume din familie asculta muzică populară. Mai mult decât atât, cei care ascultau muzica populară ce se ascultă în București, când eram eu mic, ascultau ori muzică lăutărească ori un soi de pseudomanea, ori cum să zic… acele standarde folclorice, gen Constantine Constantine sau Frumoasă-i vecina noastră, care sunt toate cu orchestră, nu auzi acolo instrumentele individual. 

Mai degrabă am descoperit fluierul ascultând muzică irlandeză care îmi place foarte mult, unde fluierul este instrument solist foarte prezent și au interpreți extraordinari. Am fost și eu acolo și am învățat și de la unii dintre ei. Cumva de acolo am pornit și am căutat: mi-a plăcut cum sună și după aia am zis că trebuie sa găsesc acest lucru, pentru că știam că exista fluier în România… Doamne ferește! Nu aveam nicio idee totuși cât de bogată este moștenirea asta a fluierului la noi în țară. Am continuat să caut și să găsesc și la noi în țară toate secretele acestui instrument.

De la cine din țară ai descoperit secrete, ce cântăreți de fluier te-au marcat?

L-am văzut o dată pe Grigore Leșe la un concert și mi-a plăcut mult cum cânta și apoi l-am mai auzit pe Dumitru Zamfira, de exemplu, apoi pe Ion Lăceanu, evident — îi plăceau foarte mult bunicii și l-am ascultat, după care am reușit să găsesc și niște înregistrări vechi unde nu cunosc numele acelor fluierași. Sunt niște înregistrări din arhivă, de prin ani ’30. Mai sunt o grămadă de alți interpreți, de exemplu Silvestru Lungoci din Bucovina, Ioan Farcaș care era din Ardeal. Sunt toți foarte buni și cumva de la toți am învățat câte ceva.

Cum a fost prima dată când ai suflat în fluier?

Au fost de fapt două prime dăți. Aveam un fluier din ăla artizanal luat de la un târg, cu care nu reușeam să scot nicio notă și mă tot chinuiam, nu reușeam deloc și i-am convins pe ai mei să cumpere un Blockflote. Mi-a plăcut foarte mult că era din lemn și avea un sunet foarte frumos. Este un instrument destul de raspandit în vestul Europei, are mai multe nume. Este numele lui nemțesc, care înseamnă fluier cu bloc, blocul fiind dopul. Îi mai zice “flauto dolce” în italiană, la noi îi zice flaut dulce și în engleză se mai numește și “recorder”, pentru că am auzit o legendă precum că ar veni de la verbul latinesc recordare care înseamnă “a învăța pe de rost” și provine de la păsările care învățau puii de mici să cânte și să ciripească. 

Care a fost cel mai mare spectacol la care ai participat?

Cel mai mare ca audiență a fost când am cântat în deschiderea formației Subcarpați, pentru diaspora românească din Londra. Am fost acolo în 2018, în noiembrie, și am cântat și eu alături de unul dintre cei care m-au învățat, Călin Handabut. Am cântat cam vreun sfert de oră în deschiderea lor și aia a fost foarte frumos. E foarte interesant că acest sentiment românesc este mai puternic parcă în cei plecați din țară decât în cei care stau aici. Și simțeam efectiv că oamenilor le făcea plăcere să audă toate instrumentele astea tradiționale. Ăla a fost cel mai mare spectacol, la câți oameni erau în public, eu am auzit ca ar fi fost vreo două mii și ceva.

A venit cineva la tine după concert să-ți zică ceva? Ce ți-au zis oamenii?

Da, au venit mai mulți. Dar ăla nu a fost cel mai important spectacol, din punctul meu de vedere, sufletește vorbind. Ăla a fost un festival din Irlanda la care am cântat doar eu ca să reprezint România, a fost un festival multicultural și acolo a fost mai degrabă momentul ăsta la care au venit oameni să mă întrebe, să le arăt, pentru că străinilor nu le e rușine să fie curioși, cum e la noi. La noi niciodată nu vine nimeni sa întrebe ” arată-mi și mie acolo”, majoritatea artiștilor de la noi nu sunt obișnuiți cu chestia asta.

Care a fost lucrul pe care ți l-a zis vreun străin care te-a impresionat sau impactat cel mai mult?

Mi-au zis doi străini două chestii interesante. Mi-a zis un american care terminase conservatorul acum câțiva ani, avea peste 40 de ani, și mi-a spus că la concertul lui de terminare a Conservatorului a cântat Balada lui Ciprian Porumbescu, pentru că îi plăcea foarte mult. 

Și a venit la mine sa dea noroc cu mine după festivalul din Irlanda și mi-a spus că acum a înțeles în sfârșit de unde vine muzica aia care pentru el era atât de extraordinară, dar nu a stat să o cerceteze mai departe ca fiind muzică tradițională românească. El a crezut pur și simplu că Ciprian Porumbescu a fost un geniu, eu nu am să neg treaba asta, dar Ciprian Porumbescu a fost inspirat din muzica tradițională românească și cand și-a dat seama (n.r americanul) l-a lovit foarte tare pentru ca a fost pasiunea lui în facultate să cânte piesa respectivă.

Și un lucru pe care mi l-a zis un irlandez, irlandezii care sunt foarte mândri de cultura lor tradițională și se mândresc cu tradiția lor, mi-a spus vorbind despre România, despre câte instrumente avem, câte tradiții avem, de iarnă, de nu știu ce, mi-a spus în felul următor “mi-aș dori să avem și noi o cultură ca a voastră”. Și asta mi s-a părut foarte frumos spus și foarte păcat ca noi avem aici toată chestia asta și nu ne folosim de ea cât am putea.

De Craciun, în bloc, în cartier pe aici, nu prea deschide lumea, parcă cumva celor din București le e rușine să-și recunoască rădăcinile și tradițiile – ăsta e regretul meu, chiar dacă îmi place că am crescut în București. Poate dacă aș fi locuit altundeva nu aș fi învățat să cânt la fluier, n-aș fi avut acest interes sporit pentru tradiție si pentru muzica tradițională, pentru că îmi închipui că o parte din chestia asta a fost că eu în sine n-am avut parte de ea când eram mic. Și tocmai de asta cumva pentru mine e o bucurie și mai mare să o descopăr, că nu mi-a fost servită pe tavă. 

Care este genul tău preferat de muzica pe care îl cânți?

Îmi plac mai multe genuri de muzica, nu toate, nu dau nume, dar îmi place mult la fluier să cânt muzică tradițională românească, îmi mai place foarte mult și muzica folk, am și compus muzică folk, am luat și vreo 2-3 premii pentru asta cu versuri, cu melodii, cu de toate, îmi place foarte mult și poezia, și îmi place să mai scriu și eu ocazional versuri.

Ascult o mulțime de chestii blues, muzică country și îmi mai place să descopăr muzica tradițională a altor culturi, muzica irlandeza. În ultima vreme am ascultat muzică din Bolivia și din Peru care este foarte frumoasă, și tot cu fluiere și cu nai cântă și ei, și surprinzător, melodiile sunt asemănătoare cu astea de la noi.

În ce loc din lume ți-ar plăcea să ajungi să cânți cu muzicienii locali? 

Mie cel mai mult îmi place aici la noi să cânt. În același timp, e și bine, e și greu să cânți cu oameni care înțeleg 100%, uneori e mai bine să cânți pentru oameni care nu înțeleg totul. Am fost să cânt la un festival la Cluj, era un festival din ăsta de tradiții internaționale și am cântat cu niște muzicieni din Indonezia, ei cântau o chestie și-n același timp am intrat și eu cu un joc din Maramureș. A ieșit o chestie foarte frumoasă, o combinație din asta atât de ciudată și totuși sunetele sunau bine și le-au plăcut și lor mult și poate uneori cea mai frumoasă muzică iese în momentul în care te aștepți cel mai puțin. 

Eu vreau să rămân aici, în România, să încep să fac mai multe chestii mai departe cu promovarea folclorului. În viitor visez să îmi deschid și o școală de instrumente populare – și de confecționat, și de cântat, și na, o să încerc să fac cercetare, să mai scriu, sa îmi ocup și eu timpul, că mie îmi place foarte mult să fac toată treaba asta și sper să reușesc și să nu trebuiască să plec din țară vreodată. 

Ai vrut vreodată să te lași de muzica?

Nu, de fluier nu am vrut niciodată să mă las. De pian am tot vrut, mai cânt  ocazional, dar nu am studiat serios, dar de fluier nu, nu am vrut niciodată să mă las. Când îmi trecea prin cap chiar și cea mai mică idee că e greu și nu îmi iese, parcă mai tare mă lua ambiția. Ce naiba? dacă pot ăștia sa cante, pot și eu să cânt.

Ce te motiva să continui să cânți?

O dată, faptul că întotdeauna am vrut să învăț piese care-mi plac, niciodată nu am vrut să învăț o piesă care nu îmi place: știam că dacă mă apuc să învăț una care nu îmi place, chiar dacă reușesc să o învăț, tot nu o să o cânt bine. Odată aleasă piesa, mă motivez că vreau să o cânt foarte mult, în primul rând, și în al doilea rand, cumva știu că este nevoie să cânt lucruri din ce în ce mai grele ca să pot avansa. 

Dacă s-ar putea să fac o carieră în treaba asta, atunci trebuie să fiu cât de bun pot, eu așa am fost învățat de-ai mei, că nu trebuie să renunț până nu sunt sigur că am făcut tot ce puteam face. Asta m-a motivat de fiecare dată când am simțit că nu îmi iese, ca mă pierd, că toate astea…

Cu o putere și un talent de neegalat, Vasile Soporan a trăit, cântat și dansat o viață întreagă în Frata.
"Eu dansez de aproximativ 3 ani, dar pot spune că știu să joc dintotdeauna. În familia mea jocul curge prin vene."
"Poate dacă aș fi locuit altundeva nu aș fi învățat să cânt la fluier, n-aș fi avut acest interes sporit pentru tradiție si pentru muzica tradițională, pentru că îmi închipui că o parte din chestia asta a fost că eu în sine n-am avut parte de ea când eram mic."

Comments are closed

© 2020 copyright crescutpemuzica