materiale realizate de Darius Jecan în satul Frata din Transilvania

L-aș putea numi un adevărat luptător, pentru că duce o luptă până la urmă: una de a duce tradiția mai departe. Într-adevăr, este un om demn de aprecierile tuturor, un om de la care am învățat și mai am de învățat multe (nu doar în ceea ce privește dansurile populare). El a fost cel care mi-a arătat cu adevărat acest drum, al culturii și al tradițiilor, iar daca vede acest text (sigur o sa îl vadă fiindcă va fi curios să vadă expoziția) îi mulțumesc pentru toată munca și răbdarea pe care a depus-o ca să ajung cine sunt astăzi în ceea ce privește folclorul.

Interviu cu Romulus (Romi) Bucur realizat de către Darius Jecan:

Astăzi, în Frata anului 2020, ședem la o poveste cu:

Mă numesc Bucur Romulus, sunt reprezentantul cultural al comunei Frata, județul Cluj; mă ocup cu activitatea culturală din comuna noastră.

Astăzi vreau să vorbim mai mult pe partea asta de tradiții, cultură, obiceiuri tradiționale de aici. Vreau să începem prin a ne spune cât de tare era apreciat dansul mai demult…

Mai demult, jocul nu era atât de apreciat, dar era foarte important în viața oamenilor de la țară. A ști să joci era similar cu a avea studii într-un domeniu sau în altul. Jucând, erai recunoscut de oameni ca fiind un om mai văzut, mai cult, mai frumos.

Deci era fain să știi să joci…

Da…

Fotografie din arhiva personală.

Și cum erați dumneavoastră când erați așa… mai fecior, mai tânăr?

Eu am început să joc, cred că, de pe la vârsta de 15-16 ani. Îmi amintesc când se ieșea de la biserică sau când era vreun ospăț, vreo cununie, că mergeam cu toții acolo și, în timp ce era cununia, ceterașii mai ziceau pentru ăștia mai începători câte o târnăveană, câte-un barbunc. Apoi, la nuntă, bineînțeles, înainte de a intra mireasa în cort (că înainte era cort) intrau ăia mai buni la urmă, ăia mai începători prima dată. Și-apăi la ospăț, peste noapte, că ospețele erau noaptea, jucam fiecare cum puteam, care era mai bun se băga în față, juca mai bine, care nu – mai puțin; și-apăi mai departe am plecat la Cluj, acolo m-am înscris într-o formație artistică unde am aprofundat jocurile.

Câți ani ați făcut acolo?

Acolo am jucat în vreo 9 amsambluri, vreo 25 de ani. Apoi m-am întors în comună, unde am înființat o formație de copii, în anul 2000, și am înființat Formația de jocuri tradiționale din Frata. De fapt, am reînființat-o, că ea avea o vârstă destul de înaintată, există de prin 1975. De atunci încoace am mai învățat câteva generații de copii, care au și plecat între timp. Unii joacă în continuare, alții nu.

V-a fost cândva greu, și mă refer la atât de greu încât să vă vină să renunțați?

Nu se poate spune de greu în treaba asta, daca îți place. Oricat ar fi fost de greu, ne-am fi dus înainte… A fost cândva când am avut turnee în străinătate, am fost pe câteva continente și în Europa – a fost, într-adevăr mai greu un pic, dar dacă ne-a plăcut, ne-am dus.

Și ce sacrificii presupune postura aceasta de dascăl?

Sacrificii…în toate domeniile se pot face, daca spunem așa. Unul, foarte important, ar fi că trebuie să depui efort, trebuie să ai răbdare cu copiii. Ca dascăl – bine ai zis – de la început trebuie să îi arăți elevului primii pași, apoi să îl duci la un nivel cât se poate de înalt de a ști juca, de a continua jocul; să meargă într-o formație sau să ajungă el instructor, și, bineînțeles că am copii care sunt instructori la rândul lor.

Credeți că ați făcut o treabă temeinică în toți anii ăștia în care ați fost dascăl aici?

Bineînțeles! Copiii, părinții lor, se bucură, ne bucurăm cu toții că păstrăm tradiția, că menținem continuitatea în acest domeniu. Multora li se umple inima de bucurie văzând că nepoții, copiii, strănepoții joacă și își păstrează tradițiile.

Ce părere aveți despre transmiterea tradițiilor? Cum percepeți tradiția?

Tradiția e un lucru sacru, un lucru care trebuie să fie în noi, în ființa noastră; a păstra tradiția, credința, astea sunt lucruri într-adevăr minunate, ar trebui protejate! Nu zic că nu se păstrează: unii le păstrează mai bine, alții mai puțin bine, dar ar trebui să facem, să învățăm copiii, să îi vedem peste ani; ceea ce ne place nouă să vedem când noi nu mai vom mai putea juca, să îi vedem pe alții cum joacă, sau că fac costume populare, sau cântă; sunt atâtea modalități de a duce tradiția mai departe…

Și-acum, în final, aș vrea să le transmiteți ceva și tinerilor care, practic, sunt „generația din viitor”, așa le spunem noi, din care și eu fac parte: vreau să le transmiteți un mesaj, o recomandare, să le spuneți dacă e bine sau nu să urmeze acest drum.

Bineînțeles că nu mi-aș putea permite să spun că nu e bine, ci dimpotrivă, să facă acest lucru cu plăcere; ca și cămașa de sarbătoare – să o îmbrace din când în când, să o îmbrace și să joace, și care n-a învățat până acum să știe că nu-i târziu; am învățat și oameni în vârstă să joace, deci niciodată nu e prea târziu pentru treaba asta. Totuși, ar trebui să se gândească, să-și lase un pic de timp din viața lor în care să se simtă bine prin tradiție, prin joc…

Fotografie de Andreea Câmpeanu, iulie 2020.
Cu o putere și un talent de neegalat, Vasile Soporan a trăit, cântat și dansat o viață întreagă în Frata.
"Eu dansez de aproximativ 3 ani, dar pot spune că știu să joc dintotdeauna. În familia mea jocul curge prin vene."
"Poate dacă aș fi locuit altundeva nu aș fi învățat să cânt la fluier, n-aș fi avut acest interes sporit pentru tradiție si pentru muzica tradițională, pentru că îmi închipui că o parte din chestia asta a fost că eu în sine n-am avut parte de ea când eram mic."

Comments are closed

© 2020 copyright crescutpemuzica