Mă numesc Harbaca Iulian (18 ani), locuiesc în Vatra Dornei din Bucovina, studiez clarinetul la Școala Populară de Arte din Suceava și fac parte din două ansambluri folclorice. Îmi place să studiez piese din diferite zone ale țării și pe viitor aș vrea să merg la Conservator, iar apoi la fanfara militară din București.

Interviu cu Iulian realizat în cadrul atelierului de jurnalism condus de Delia Marinescu:

Cum ai început să cânți?

Am fost sfătuit de prieteni care cântau și ei, de părinți și aveam un profesor aici unde locuiesc eu și m-am dus. Am zis să încerc să văd cum e și, dacă-mi place, să continui — și mi-a plăcut. Aveam 13 ani: sunt de părere că niciodată nu e prea târziu, adică dacă muncești și vrei să ajungi undeva nu e prea târziu. Sora mea era în ansamblul respectiv, era dansatoare, îl cunoștea un pic, iar eu eram un puștan mic, habar n-aveam ce-i aia muzică. Am intrat în ansamblu după  3-4 ani.

Cum a fost prima ta lecție de clarinet?

Prima dată când am învățat să suflu în el cred că am stat 20 de min. până să-mi iasă un sunet și apoi am încercat să exersez acasă doar cu muștiucul.

Cum au fost cele 20 de minute în care ai încercat să scoți un sunet?

Eram în biroul profesorului, unde își ține orele, eram doar eu cu el. Prima dată a suflat el și apoi mi-a dat mie si-mi zicea: haide, poți! E un om foarte  sufletist. Pe cine a învățat a învățat foarte bine și a ajuns super departe. Și am putut și eu să suflu după 20 de minute. M-am bucurat și a zis că hai, tot așa, să continui. M-am bucurat, chiar dacă nu știam ce o să urmeze, că o să fie și mai greu. 

În ce moment ți-a fost cel mai greu?

La început, când zicea că-s bun și eu nu puteam, nu eram la același nivel să cânt și îmi venea să pun ceva pe mine și să plec acasă. Pe profesor îl cheamă Lăcătuș Dănuț. E profesor de trompetă, nu de clarinet, dar știe mai multe instrumente de suflat. La bază e trompetist.

În afara de profesor, cine te mai încuraja să continui?

Părinții și încă un verișor care cântă, care e la liceu de muzică, am făcut și cu el și m-a corectat, acum am ajuns să cântăm cot la cot.

În afară de oamenii care te-au susținut, au fost persoane care ți-au zis să te lași de meseria asta?

Colegii câteodată, dar nu-i băgam în seamă, le-am demonstrat că pot. Orice în lume dacă vrei – poți. 

Cum a fost să te împarți între școală și instrument? Câte ore repetai pe zi?

La început veneam de la școală, făceam temele și cântam o oră-două. Acum orele de studiu sunt mai multe, iar odată ce ai experiență te manifești altfel… Acum, de când cu pandemia:  două-trei dimineața, două la amiază și seara încă două. Vreo 6 pe zi. Înainte de pandemie, 3-4 ore.

La ce ai renunțat până acum pentru muzică? 

Am renunțat să ies la joacă cu prietenii la fotbal, la un suc cu părinții, la o duminică și am preferat să stau acasă, cu treaba mea.

Și ce le spuneai când refuzai?

Că mă revanșez altă dată, am ceva de făcut pentru școală, am treabă… am mințit, trebuia să spui ceva ca să scapi. Trebuia să stai să studiezi.

Care e cea mai frumoasă amintire de până acum legată de muzică? 

Când am apărut la Etno Tv. Aveam 17 ani. Eram cu ansamblul, pe scenă și așteptam să începem, părinții mă vedeau de acasă. Eram emoționat și entuziasmat. A fost live. Am fost în noiembrie, să promovăm obiceiurile de iarnă din Bucovina.

Ce înseamnă pentru tine muzica?

Pentru mine înseamnă multe… M-am familiarizat cu treaba asta și nu pot să mă mai las.

Dacă s-ar întâmpla ceva, un accident, ceva fizic și n-ai putea să mai cânți, ce crezi că ai face?

Nu știu, m-aș apuca să cânt la alt instrument diferit dacă o să pot. Nu m-am gândit niciodată la asta, nu sunt genul să mă gândesc la rău.

Dacă ar veni la tine acum un copil de 6-7 ani să te întrebe dacă să se apuce sau nu de un instrument, ce i-ai spune? 

Să se apuce, că e mic și dacă faci de mic o chestie… Am văzut eu colegi din ansamblu care făceau de mici și acum se joacă. Eu a trebuit să studiez, să muncesc. Când faci lucrul ăsta de mic te familiarizezi ca să devii una cu ceea ce faci, cu instrumentul. 

Dacă ar veni un copil care nu e sigur că vrea să facă asta sau care vrea să se lase ce i-ai spune?

Dacă face cu un profesor, să se țină, să meargă în fiecare zi să studieze, că la început nici eu nu eram așa de bucuros până am conștientizat că am dat de bine.

Când ai dat de bine?

Când am văzut că pot, că merg la două ansambluri, când am văzut că facem și noi banii noștri.

Nu am dat încă chiar de bine… că mai am de învățat!

Cu o putere și un talent de neegalat, Vasile Soporan a trăit, cântat și dansat o viață întreagă în Frata.
"Eu dansez de aproximativ 3 ani, dar pot spune că știu să joc dintotdeauna. În familia mea jocul curge prin vene."
"Poate dacă aș fi locuit altundeva nu aș fi învățat să cânt la fluier, n-aș fi avut acest interes sporit pentru tradiție si pentru muzica tradițională, pentru că îmi închipui că o parte din chestia asta a fost că eu în sine n-am avut parte de ea când eram mic."

Comments are closed

© 2020 copyright crescutpemuzica